Eilat în februarie

        Zile de iarnă, în Eilat. Deși la amiază sunt 22-24°C, pentru noi este răcoare; dimineața și seara sunt numai 16°C. Finlandezii și Francezii se simt bine, ca într-un sfîrșit de vară, zbenguindu-se în costume de baie, în timp ce noi ne încotoșmănim în veste termice antivînt. Și ca tot omu, ne place să ne lamentăm, de orișice și pentru orice. Anu acesta am acceptat să participăm la festivitatea anuală a Club Royal-ului, festivitate de 2 zile la Eilat. Ne-am cazat la King Solomon Hotel (hotel al Rețelei Isrotel, membră a Club Royal-ului) ca de altfel toți participanții; pe lîngă noi, turiști din Franța și Finlanda, lucru ce nu ne-a deranjat, dar și israelieni care ... Nu prea i-am înțeles pe israelieni, de ce au venit la hotel, căci mai tot timpul au stat ca la șatră, cu ușile deschise și cu dute-vino non stop între camere; ar fi fost mai acceptabil pentru toți dacă ar fi optat pentru cort beduin.

        Ca membrii ai Club Royal-ului am fost întîmpinați cu cocteiluri, fursecuri, fructe, și alte acadele, pe care israelienii le-au degustat, dîndu-ne de știre că nu sunt otrăvite; gardieni nepoftiți. Sigur că în cameră am fost răsfățați cu fructe, ciocolăți, prăjituri, din patrea Rețelei Isrotel.

        Seara, autobuzele ne-au dus la Cina cea de Taină, oficiată cu mare fast la Princess Isrotel. Nu putem să ne plîngem de servicii, mîncăruri, dar putem spune că programul de Stand-up, prezentat de Nancy Brandes (consătean de București) nu a fost pe placul nostru; cam vulgar pentru noi, poate că la altă vîrstă l-am fi categorisit altfel.

A doua zi prînzul, anunțat ca bucătărie grecească, a fost servit într-un Pub; alegere nefericită, căci noi nu suportăm ecranele TV imense, muzica de fond care e la un volum ce nu te lasă să-ți auzi partenerul, nevorbind de comeseni, dar ca recompensă te masează din interior, în sistem vibrator în ritm săltăreț. M-am servit cu un pocal de vin și am părăsit locul, preferînd o plimbare pe faleza însorită, o masă frugală și ca desret o înghețată italiană.

A treia zi de shabes, am participat la un cocteil numai pentru membrii, totul fiind tip-top, așa că orice lamentație este nelalocul ei.

După amiază, am plecat cu un grup de 4 olandezi într-o excursie cu jepp, în împrjurimile Eilatului. Am vizitat palntațiile de curmali, învățînd că numai ”masculii” dau fructe, și asta știi numai după 5 ani de cînd ai plantat; tot e bine dacă comparăm cu cedrul roșu care-l știi numai după 500 de ani că e de fapt un sequoia, și nu un cedru ordinar. Am continuat drumul pe lîngă ”plantații” de alge, cea mai modernă fabrică japono-israeliană, ajungînd la lacul sărat plin de shrims spre bucuria cîrdurilor de flamingo, și a noastră. Am continuat drumul prin munții Eilatului, oprind pentru un ceai de sage și o pită cu ulei de măsline & zatar, preparate ad-hoc de șoferul-ghid, ca o dată cu apusul Astrului să ne oprim din hurducăituri la hotel. După o scurtă odihnă și un duș reconfortant am cinat la unul din restaurantele de pe faleză, bine-nțeles shrims, calamari și scoici, asta ca concurență la flamingo.

Cum nu se poate fără vizită la mall-uri, ne-am cîrpit o țîră garderoba, nu din necesitata, ci de chef.

Și după un somn bun, am încălecat pe-o șa și ne-am întors la Mediterană, de astă dată fără să ne adăpăm în Marea Roșie.

Străfulgerări în tampestă

        Privesc prin lucarna biciuită de tampestă valurile cenușii ale mării ce se confundă cu urgia celestă. Din cînd în cînd trosnetele butucilor din cămin acompaniază tunetele tampestei. Un regizor necunoscut îmbină luminile naturii dezlănțuite cu pîlpîielile candelelor ce tremură în vîntul ce se strecoară prin cercevele și cu jerbele din cămin ce-mi încălzesc trupul și sufletul. Jocul luminilor mă aruncă în neantul timpului, pe meleaguri de mult uitate.  

        Mă regăsesc în deșertul de la poalele Pamirului, în timp ce urgia războiului străbate pentru a doua oară bătrîna Europă, alungîndu-mă din stepele dunărene pe drumurile pribegiei. Pîrjolul apocaliptic m-a pribegit de la Carpați pe drumuri necunoscute prin Caucaz și Ural pînă la Pamir.

Un fulger confundă tenebrele descrise de jerbele căminului, cu cele ale pribegiei; călăresc între cocoașele cămilei spre țara iurtelor. Fac un popas în timp, regăsindu-mă pe spatele yakului pe drumul budiștilor. Rămân în sutana portocalie, contemplînd lumea prin meditație. Îmi ostoiesc singurătatea de pribeag în lumea spirituală ale altora.

Un ins îmbrăcat militar îmi întinde o scriitură din care pricep că sunt obligat să-mi hotărăsc viitorul. Am timp limitat să revin în Europa postbelică, s-au să rămîn undeva între Ural și Pamir. Optez pentru Europa. Drumul de întoarcere din pribegia de 5 ani, îmi ia numai 5 luni. Călătoresc în marfare și camioane; singurul document ce-mi atestă naționalitatea și cetățenia europeană fiind un petec scris în cîteva limbi, cu ștampile în loc de punctuație.  Într-o zi tot de tampestă ajung în Chișinău. Sunt îndrumat la un Comisariat, unde mi se înmînă un petec pentru camionul 60. Este ultimul camion care a trecutul Prutul în Anno Domini 1946; după acest convoi granița de west a Rusiei a fost închisă ermetic timp de jumate de veac. Asta s-a întîmplat înainte să vin pe lume.

M-am regăsit într-o lume a speranței, dar pe partea Cortinei de Fier ce nu-mi corespundea cu firea. După ce m-am format și maturizat pînă la aproape de a șasea chakră (preț de 34 de ani), am trecut Cortina. Duc în mine timpuri care mă străfulgeră în tampestele lui februar.

Seară Brubeck

În cadrul serilor de Hot Jazz, ale Muzeului Tel-Aviv, a avut loc o seară dedicată lui David Brubeck. În primul rând s-a prezentat filmul lui Clint Eastwood, dedicat prietenului său, marele pianist de Jazz, apoi Darius Brubeck, fiul proasătului nanogenar a dat un concert din piesele clasice ale tatălui. Și totul s-a petrecut într-o sală plină de iubutori ai geniului, sală a unui public cald, mediteranian. Cu alte cuvinte, în seara rece a lui Ferbuar, ne-am bucurat de căldura jazzistă a Brubeck’s Family.