În agora de emerald

Tampesta m-a alungat din poiana zmălţuită de culorile toamnei, în liniştea salonului. La gura căminului, îmi sorb pocalul, ascultînd vuietul vîntului în timp ce urmăresc focul buştenilor. Zac în fotoliul înalt, englezesc, urmărind himerele roşiatice în ritmurile unei melodii nostalgice.
În căldura molcomă ce mă învăluie aţipesc plecînd în lumea altora. Mă regăsesc pe malul lacului de culoarea emeraldului, în apusul soarelui. Vîntul blînd al înserării mă îmbălsămează cu miros de jenupăr.
Purced un drumeag ce mă duce spre străfundurile emeraldine. Mă trezesc în agora unui oraş subteran, înconjurată de stîlpi de emerald, onix şi opal. O lumină turchiz, odihnitoare luminează locul. Un grup mă înconjoară şi mă trezesc în mijlocul unei discuţii despre dispariţia Antlantidei. Civilizaţia înaintată a acelei lumi, după ce a ajuns la apogeu s-a apucat de descifrarea şi folosirea "magiei negre", autodistrugîndu-se. Civilizaţiile post Antlatide vor depăşi apogeul dispăruţilor, dar pînă atunci vor fi multe războie şi distrugeri. Commensensul a fost baza civilizaţiei Antlantidei.
Lumea în care trăiesc mai are mult pînă va ajunge la commensens, şi asta în speranţa că nu se va autodistruge. Trosnetul buştenilor arşi, aruncînd umbre pe inelu-mi de opal ma readus în salonul populat de himerele nopţii înstelate.