Tînărul Monk

A trecut noaptea cea lungă, ziua începînd cu o ploaie mocănească. Într-un tîrziu Soarele palid a străbătut plumburiul cerului, începînd să domolească valurile înspumate ce udau ţărmul pustiit de vitregia vremii. Un avion singuratec se tîra spre aterizare, zburînd sub plumbul nourilor.
În amurg, aerul reavăn pe un cer albastru, curat, însîngerat de apusul Astrului palid a reanimat faleza. E ultimul amurg al Ajunului de Crăciun. Oraşul a îmbrăcat de Sărbătoare, copacii în ghirlande de lumini, vitrinele magazinelor şi localurilor alintînd văzul trecătorului, îmbiindu-l şi îmbunîndu-i sufletul.
Dangătul Catedralelor anunţă Crăciunul. Colinde se aud pe tot tăpşanul. Lumea a lăsat grijile, intrînd în atmosfera Sărbătorească. Autostrada luminată urcă de la faleza anticului Jaffa în milenarul Jerusalem. Tînărul monk, urmăreşte vrăjit fluxul credincioşilor de pe mapamond ce-şi petrec Crăciunul în neschimbatul Jerusalem. Este prima lui mare sărbătoare pe aceste meleaguri. Se bucură de tot ce vede, de tot ce gustă. Este într-o continuă extază. De cum s-a luminat de ziuă a plecat la Bet Lehem; a urmărit sosirea invitaţilor de seamă la Missa de Crăciun, ascultînd-o în piaţa animată de mulţimea credincioşilor. Este în extaza tinereţii şi a credinţei renăscute. Un enoriaş maronit la omenit, înoptîndu-l la el, ca apoi în zori să se reîntoarcă în oraşul milenar, într-unul din Jeppurile trupelor de graniţă israeliene. Sodaţii l-au ospătat din bucatele şi ceaiul lor.
În adîncul cugetului său îşi zice că toţi se trag din aceeaşi familie, şi că în fond sunt făcuţi după Chipul şi Asemănarea LUI; nu înţelege schimbarea dintre zilele normale şi cele ale Crăciunului, cînd toţi sunt umani, atît poliţiştii palestinieni cît şi soldaţii israelieni.
Poate că va veni timpul cînd acest normal al Crăciunului să devină cotidian. În acest sens îşi ridică RUGA în chiliia-i călugărească.